Da, numai că, de data asta, vreau unul... să zicem literar. Am scris câte ceva, am și publicat, s-a scris despre mine, am scris despre alții, așa că voi face aici un soi de arhivă. Va fi destul de aerisit, cred, pentru că nu se mai omoară lumea cu cititul, dar undeva trebuie să strâng toate astea, că-mi stau risipite care pe unde...
Să începem deci!
Câteva note de lectură:
Bruckner sau hrana predigerată
Aşa că am luat volumul primit de la Julius, cu dedicaţie… dedicaţie din care urmaşii mei nu vor pricepe o iotă, pentru că i se adresează unei anume şlvc, de care are habar doar soră-mea… deci am luat Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt? şi am purces la citit. După întrebarea din titlu, mă aşteptam să fie vorba de o poveste de iubire dintre un “el” şi o “ea”. În realitate, este exact pe dos. Este povestea naşterii şi consolidării urii dintre un “el” şi un alt “el”, foşti prieteni şi parteneri; patru braţe, două creiere şi două inimi acordate la acelaşi pian. De pe coperta a IV-a, aflu că este o “poveste simbolică având valenţe autobiografice, care face aluzie la relaţia autorului cu geamănul său spiritual, Alain Finkielkraut”. Bineînţeles că I never heard about him, aşa că, fuga pe Google. Staţia aşa, că dau draft şi mă ntorc imediat.
Am revenit. Pfuoai, lucruri grele! Ia-n ascultaţi aici: Alain Finkielkraut, scriitor, filozof şi eseist, preocupat de: postmodernism, identitate, spirit umanist, antisemitism, rasism, multiculturalism, marginalizare, războiul din Iugoslavia… Mda, cred că nu voi avea vreodată timp să-l aprofundez, deci, să ne întoarcem la Qui de nous deux inventa lautre? Ei, aici îmi dau cu părerea puţin asupra acurateţei traducerii, opinând că aş fi optat mai degrabă spre formula: Care dintre noi doi să-l fi inventat pe celălalt?, dar trebuie să recunosc că sună cam aiurea, deci tot titlul lor e mai bun.
Dacă vă interesează o părere întradevăr avizată despre conţinutul cărţii, citiţi introducerea lui Bogdan Perdivară (rudă cu mine pesemne, după nume!). Dacă vreţi una subiectivă, o să vă spun doar atât: nu-mi place din cale afară. De ce? Pentru că autorul nu pare a avea încredere deloc în capacitatea cititorului de a-şi face singur o opinie asupra caracterelor personajelor şi a evoluţiei relaţiei lor, dându-i totul mură-n gură; îndesându-i-o aproape cu forţa, până când cel din urmă simte că nu mai vrea, că nu mai poate înghiţi dumicaţii. Pentru că-s mulţi şi consistenţi. Mare parte din carte poate fi citată, pe porţiuni, în orice discuţie în care vrei să te dai mare în faţa celorlalţi. Este rezumativă, categorică, axiomatică şi plină de sentinţe. Nu ai voie să ai altă părere decât autorul. El a creat personajele şi are drepturi absolute asupra lor. Dacă nu eşti de acord cu el, ar fi bine să nu mai încurci locul de pomană şi să o dai altcuiva, mai deschis la minte, să nu se risipească comoara de înţelepciune şi viziunea unică asupra evenimentelor create.
Şi totuşi, în ciuda a tot şi a toate cele spuse, rămân perle care salvează scrierea asta de la autosuficienţă:
“Era, aşadar, una din acele prietenii care nu supravieţuieşte vârstei adulte pentru că este întemeiată pe nerăbdarea şi pe gustul absolutului.” “Ea voia să iubească pentru a imita, şi imita pentru că iubirea era pentru ea o poartă deschisă spre nişte cunoştinţe de obicei ascunse.” “Simţeau mânia, angoasa a doi indivizi care vor să se despartă pentru că totul îi apropie.” ş.a.m.d.
Aş fi preferat să aflu lucrurile astea de una singură, din amănuntele care ne definesc ca fiinţe sociale interacţionând cu semenii noştri, şi nu ca urmare a enunţurilor din text… Pascal Bruckner, un scriitor pentru un altfel de cititor decât sunt eu…
